Fărșangul de la Rimetea, județul Alba, 1-2 martie 2024. Este poate cel mai frumos sat din Transilvania, atât din punct de vedere al mediului înconjurător, cât şi al construcţiilor din sat, fiind singurul sat din România distins cu premiul Europa Nostra al Comisiei Europene pentru conservarea patrimoniului cultural material (din 1999).
Înmormântarea Fărșangului, tradiţie populară maghiară a cărei dată de apariţie s-a pierdut în negura vremurilor, are loc la lăsarea secului, la prinderea Postului Paştelui. Momentul înseamnă, pentru enoriaşi şi pentru toţi ceilalţi, uitarea. Uitarea tuturor distracţiilor şi, ceea ce este mai important, schimbarea anotimpurilor: pleacă iarna și vine primăvara.
Atraşi ca de un magnet, turişti din ţară, dar şi din străinătate vin an de an la Rimetea să vadă şi să fie aproape de obşte în momentul în care se termină periplul tinerilor pe la casele fetelor de măritat. Haiduci, preoţi, bocitoare, draci, clovni, dar şi mirese sau simpli ţărani, în pitoreşti costume populare, străbat uliţele satului pentru a încălca orice regulă, pentru a arăta cu degetul şi a satiriza tot ceea ce un an de zile nu au putut. Obiceiul ce este păstrat cu sfinţenie de către comunitatea de maghiari din comuna Rimetea seamănă mai degrabă cu un alai de nuntă întâlnit în oricare sat din Transilvania.
De fapt, totul este o ironie la adresa sătenilor care în anul precedent au fost leneşi, la adresa fetelor ce riscă să rămână bătrâne, a feciorilor care au cam luat-o pe băutură, dar şi a altora care au uitat regulile bunelor maniere stabilite în obşte de ani sau de sute de ani. Hidoşi sau nu, veseli sau aparent trişti, mascaţii alaiului ce însoţeşte „cortegiul funerar” au avut grijă să însemne, în special, fetele tinere sau pe cei care au probleme de sănătate, sociale sau de altă natură, pentru a alunga Răul şi duhurile rele, în aşteptarea sărbătoririi Învierii Domnului Isus Hristos.
Tradiţia spune că, cu şase săptămâni înainte de Paşte, în prima zi, în duminica în care se naşte păpuşa Nichita (sau Johann, la nemţi), tinerii din sate costumaţi cu măşti cât mai hazlii, umblă pe la casele oamenilor, pentru a strânge bani sau diferite produse. Cei care nu dau curs acestui obicei primesc „răzbunarea” lor, un fel de defăimare a gospodarilor. Păpuşa, care reprezintă răul adunat pe parcursul întregului an, se îmbolnăveşte a doua zi şi merge din nou pe la casele oamenilor.
Procesiunile se încheie în a treia zi, cu protagoniştii costumaţi în preoţi şi cu candele în mâini. La miezul nopţii se dă foc Nichitei, după care se îngroapă, cu nădejdea că răul, şi din sat şi din oameni, a fost distrus. Participanţii îşi dau masca jos, iar sărbătoarea se încheie cu un mare bal. Se spune că cine ia parte o dată la această ceremonie este bine să nu lipsească nici în următorii şapte ani. Originile fărşangului merg până în antichitate, tradiţia fiind îmbrăcată apoi în haine creştineşti. Obiceiul fărşangului a fost menţionat prima data în manuscrise din secolul al XIV-lea. Maghiarii au preluat probabil obiceiul de la germani, ulterior combinându-l cu obiceiuri slave şi balcanice. Măştile, glumele, farsele şi faptul că spectatorul e în acelaşi timp şi participant, reprezintă numitorul comun în toate obiceiurile de fărşang.
Petrecerea începe cu marşul flăcăilor, care alungă iarna cu un bici. După ei, un măgar trage o căruţă pe care este aşezat sicriul lui Dome, păpuşa care simbolizează anul care a trecut. La sfârşitul marşului, după poemul recitat de către flăcăi, în care sunt enumerate realizările şi nerealizarile anului precedent, băieţii sparg sicriul lui Dome. Cei care nu au măşti sunt pictaţi pe faţă cu funingine de copiii satului.
Sărbătoarea se încheiat cu Balul Fărşangului, ultima petrecere înaintea începerii Postului Paştelui. Obiceiul a fost preluat de comunitatea maghiară din Rimetea de la saşii ardeleni care locuiau odinioară în satele învecinate.
Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba
Foto: Zoltan Balog
Citește și:
