La 5 februarie 1953, într-o iarnă aspră, într-o celulă rece și izolată din penitenciarul Sighetu Marmației, se stingea unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai României moderne: Iuliu Maniu.
La momentul decesului, Iuliu Maniu avea 80 de ani, și era grav bolnav.
Închisoarea de la Sighet a fost aleasă deliberat de autoritățile comuniste drept loc de exterminare lentă a elitelor României interbelice.
Aici au fost aduși oameni politici care contribuiseră decisiv la făurirea României Mari, episcopi greco-catolici și romano-catolici, intelectuali de marcă, lideri ai opoziției democratice și persoane considerate periculoase pentru noul regim. Izolarea, frigul, foamea și lipsa îngrijirilor medicale transformaseră penitenciarul într-un adevărat loc al morții.
Iuliu Maniu se afla în stare de arest încă din 14 iulie 1947, ca urmare a celebrei înscenări de la Tămădău. Autoritățile comuniste au orchestrat acest episod pentru a elimina definitiv Partidul Național Țărănesc și conducerea sa. Procesul care a urmat a fost unul sumar, lipsit de orice urmă de justiție reală, iar sentința era decisă dinainte.
La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață. Ordinul de arestare cu numărul 105.515 din 27 noiembrie 1947 a dus la trimiterea sa în penitenciarul din Galați.
În august 1951, Iuliu Maniu a fost transferat la Sighet, împreună cu Ion Mihalache și alți fruntași național-țărăniști. Penitenciarul se afla sub conducerea lui Vasile Ciolpan, un personaj sinistru, responsabil de un regim de detenție extrem de dur.
Gardienii aveau ordin clar să mențină deținuții complet izolați unii de alții, pentru a preveni orice formă de solidaritate sau comunicare.
Majoritatea deținuților aveau vârste înaintate, iar regimul aplicat era unul de distrugere fizică lentă. Hrana insuficientă, frigul extrem, lipsa tratamentelor medicale și presiunile psihologice constante au dus la degradarea rapidă a stării de sănătate a lui Iuliu Maniu.
După șase ani de detenție, organismul său era epuizat, iar trupul îi devenise o povară greu de dus.
Starea lui Iuliu Maniu s-a deteriorat dramatic în ultimii ani petrecuți la Sighet. Deși autoritățile au permis aducerea lui Nicolae Carandino pentru a-l îngriji, ajutorul venit era mult prea târziu.
Maniu ajunsese în situația în care nu mai putea merge singur și nici nu se mai putea hrăni fără ajutor. Slăbit, bolnav și izolat, fostul om de stat îndura în tăcere suferințe greu de imaginat.
Și totuși, dincolo de degradarea fizică, spiritul său rămânea neclintit. Omul care fusese unificator și creator al statului național modern, fost șef al Partidului Național Român din Transilvania, fost prim-ministru al României și președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei nu renunțase la convingerile sale. Integritatea și verticalitatea sa morală erau imposibil de frânt.
În noaptea de 5 februarie 1953, Iuliu Maniu s-a stins în celula cu numărul 9. Regimului îi era teamă chiar și de moartea sa, motiv pentru care totul s-a desfășurat în cel mai strict secret. Trupul neînsuflețit a fost ridicat rapid, fără ceremonii, fără martori, fără dreptul la o minimă demnitate umană.
Vasile Ciolpan a comunicat la București, conform documentelor de arhivă, un mesaj sec și cinic: „În celula numărul 9 s-a stins lumina”. Această formulare rece ascundea, de fapt, dispariția unuia dintre cei mai mari oameni politici ai României.
Moartea lui Maniu nu trebuia să devină un simbol, nu trebuia să provoace reacții sau să alimenteze memoria colectivă.
După moarte, trupul lui Iuliu Maniu a fost aruncat în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, într-o groapă comună, fără cruce, fără nume, fără posibilitatea ca familia sau apropiații să îi aducă un ultim omagiu.
Actul de deces al lui Iuliu Maniu a fost întocmit abia la 20 iulie 1957, la aproape patru ani și jumătate după moartea sa. Pe acest document oficial, marele om de stat era trecut drept „fără ocupație”.
Iuliu Maniu s-a născut în 8 ianuarie 1873, în Șimleul Silvaniei, urmează studiile superioare în drept la Budapesta si Viena.
Între 1898-1915 avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj.
În 1906 obtine un prim mandat de deputat la Vintul de Jos, comitatul Alba.
Joaca un rol important în evenimentele care au condus la unirea din 1918, participând ca delegat la adunarea de la Alba Iulia si fiind ales presedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranzitie al Transilvaniei pâna la 4 aprilie 1920).
Dupa fuzionarea Partidului National Român cu Partidul Taranesc, la 10 octombrie 1926, devine presedinte al PNT si, peste doi ani, la 8 noiembrie 1928, presedinte al Consiliului de Ministri.
La alegerile din decembrie 1928, PNT obtine 77,7% din totalul voturilor exprimate. Guvernarea national-taranista este puternic afectata de marea depresiune economica si, dupa 1930, de politica destructiva a regelui Carol II.
Între 1938-1944, Iuliu Maniu se manifesta ca ferm opozant fata de regimurile de esenta totalitara ce s-au succedat în fruntea tarii: autoritarismul carlist, esuat lamentabil în 1940, legionarismul si dictatura militara a lui Antonescu.
Totusi, desi refuza colaborarea cu puterea, Maniu nu ezita sa se pronunte ferm, prin proteste intransigente, în momentele cruciale care au dus la caderea frontierelor si la razboiul antisovietic.
Joaca un rol important în preliminariile si actul de la 23 august 1944, devenind într-o prima etapa ministru fara portofoliu în primul cabinet Sanatescu.
Mai târziu, ocupatia sovietica si preluarea puterii de catre comunisti la 6 martie 1945, si-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu si a PNT, considerati ca principal obstacol în calea comunizarii României.
În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache si ceilalti conducatori sunt arestati, judecati si condamnati.
În etate de aproape 75 de ani la data arestarii, Maniu este condamnat pentru înalta tradare si spionaj în favoarea anglo-americanilor.
